Putem sa ne impacam vreodata cu gandul mortii? Si daca, da...cand? Cand suntem tineri si nu ne e teama de nimic? Mai tarziu, cand suntem in sfarsit impacati cu ce am realizat in viata? Tarziu de tot, cand ne vedem nepotii la maturitate? Care e timpul potrivit pentru a ne gandi si a incerca sa acceptam?

Ce regretam cel mai mult in pragul mortii? Tot ce ne-am dorit sa facem dar nu am facut din lipsa de timp, bani sau motivatie? Tot ce ne-am dorit sa spunem dar nu am avut curaj sau ne-a fost teama? Tot ce-am trait si ne-a facut placere si stim ca nu se va repeta? Ce conteaza cel mai mult? Timpul care a trecut sau timpul pe care l-ai fi putut avea la dispozitie si nu-l mai ai...si stii ca nu-l mai ai?

Ce regreti cand iti moare cineva apropiat? Iti pare rau pentru acea persoana ca nu va mai apuca sa vada un apus splendid sau o floare frumoasa? Sau te gandsti la tine, ca nu o vei mai vedea vreodata si nu-i vei mai putea vorbi?

Ce regreti, pe de alta parte cand te gandesti la propria-ti moarte? Te gandesti la toti cei care te iubesc si care vor suferi si-ti spui ca nu merita sa sufere? Iti pare rau ca vor suferi ei, sau iti pare rau de momentele in care te-ai purtat urat desi nu ar fi trebuit, ai fost aspru desi tu erai cel vinovat, nu ai dat tot ce-ai avut ami bun, desi aveai posibilitatea? Sau te gandesti la tine si-ti spui ca n meriti sa fii privat de toate momentele frumoase pe care le-ai avut si le-ai fi putut avea...

Asta daca iubesti viata...daca nu, totul se simplifica: moartea vine ca o eliberare catre altceva, nu ca o privare de ceva ce ai fi putut avea...

E normal sa faci greseli si e normal sa vrei sa faci tampenii: e specific varstei, sta in caracteristica tineretii. Ar fi anost sa ne inchipuim o lume in care tinerii sunt rationali si ponderati, in care gandesc de doua ori inainte sa zica si de zece ori inainte sa faca (that would really slow us down...!). E firesc sa actionezi din impuls si sa te gandesti la consecinte abia tarziu dup-aia...

Totodata e firesc (sau ar trebui sa devina pentru unii) ca din greseli sa se invete: tampeniile se fac si ele cu masura, nu intotdeauna excesul aduce succesul, nu tot ce zboara se mamanca...

E grea trecerea de la adolescenta la maturitate, cu atat mai grea cu cat ai avut o adolescenta tumultoasa si din fericire frumoasa... E greu sa accepti ideea ca faptele tale nu te mai afecteaza strict pe tine, sau ca faptele tale de acum vor avea influenta asupra vietii tale in continuare. E dificil sa accepti ca prietenii se racesc, se indeparteaza, se pierd. E la fel de greu sa accepti ca iubitii inseala, mint si pleaca. E si mai greu de acceptat ideea ca bunicii mor si parintii imbatranesc...

E dificil si totusi nu imposibil sa cresti mare!

Viata e prea scurta ca sa ti-o petreci facand numai tampenii, visand, mintindu-i pe altii si mntindu-te pe tine...

Viata ta inseamna mai mult decat viata ta, e o parte din viata altora, asa cum si viata unora e o parte insemnata din propria-ti viata... Iesind brusc din viata unora s-ar putea sa lasi un gol prea mare ca sa mai fie vreodata acoperit, fie ca sunt cei care te-au crescut, cei cu care ai "adolescentizat", sau cei care doar te-au iubit.

Da, lumea e o jungla. Da, viata e de ... . Da, barbatii sunt ... si femeile ... . Dar ai de ales? Nu toti sunt asa... Tu insuti despre tine sustii ca nu esti asa. Newsflash: asa face si restul lumii...Invariabila e ca nu avem de ales. Traim unii cu altii, murim unii, traim...altii.

Viata e mult prea scurta ca sa o petreci facand doar lucruri din impuls, din lasitate, din nepasare sau constrans fiind; instinctele mai dau si gres, lasitatea poate fi invinsa daca te motivaza altceva suficient de mult, nepasarea cu siguranta ai s-o regreti ulterior cand si altii vor actiona din nepasare fata de tine, iar constrangerile de orice fel le poti rupe atunci cand te iubesti si te stimezi...

Alte concluzii ? Le trageti voi...