Putem sa ne impacam vreodata cu gandul mortii? Si daca, da...cand? Cand suntem tineri si nu ne e teama de nimic? Mai tarziu, cand suntem in sfarsit impacati cu ce am realizat in viata? Tarziu de tot, cand ne vedem nepotii la maturitate? Care e timpul potrivit pentru a ne gandi si a incerca sa acceptam?

Ce regretam cel mai mult in pragul mortii? Tot ce ne-am dorit sa facem dar nu am facut din lipsa de timp, bani sau motivatie? Tot ce ne-am dorit sa spunem dar nu am avut curaj sau ne-a fost teama? Tot ce-am trait si ne-a facut placere si stim ca nu se va repeta? Ce conteaza cel mai mult? Timpul care a trecut sau timpul pe care l-ai fi putut avea la dispozitie si nu-l mai ai...si stii ca nu-l mai ai?

Ce regreti cand iti moare cineva apropiat? Iti pare rau pentru acea persoana ca nu va mai apuca sa vada un apus splendid sau o floare frumoasa? Sau te gandsti la tine, ca nu o vei mai vedea vreodata si nu-i vei mai putea vorbi?

Ce regreti, pe de alta parte cand te gandesti la propria-ti moarte? Te gandesti la toti cei care te iubesc si care vor suferi si-ti spui ca nu merita sa sufere? Iti pare rau ca vor suferi ei, sau iti pare rau de momentele in care te-ai purtat urat desi nu ar fi trebuit, ai fost aspru desi tu erai cel vinovat, nu ai dat tot ce-ai avut ami bun, desi aveai posibilitatea? Sau te gandesti la tine si-ti spui ca n meriti sa fii privat de toate momentele frumoase pe care le-ai avut si le-ai fi putut avea...

Asta daca iubesti viata...daca nu, totul se simplifica: moartea vine ca o eliberare catre altceva, nu ca o privare de ceva ce ai fi putut avea...