De ce greşim? Unde greşim? Şi poate cea mai importantă întrebare care se pune atunci când vine vorba de greşeală: chiar învăţăm din greşeli?
După Cioran1, a trăi înseamnă a te specializa în eroare. Simplul fapt de a fi e covârşitor, existenţa ne copleşeşte, ne inneacă cu complexitatea ei, ne face să creăm scenarii, numai pentru a ieşi pentru câtva timp din paradigma haosului cotidian: „nu poţi respira decât în afundurile iluziei”.
Pornind de la concepţia lui Cioran, putem deschide o discuţie asupra surselor erorii, în încercarea de a ne recâştiga încrederea în noi înşine şi în capacitatea de a ne îndrepta în urma propriilor greşeli (am folosit intenţionat pronumele posesiv, întrucât sunt atât de rare cazurile în care indivizii învaţă ceva în urma greşelilor altora încât aceste cazuri apar numai pentru a li acorda statutul de excepţie care confirmă regula – o viziune şi mai pesimistă ar afirma că nicidecum nu intră în discuţie existenţa unor capacităţi aparte ale unora de a se detaşa de sine şi de existenţa proprie pentru a se concentra suficient de tare şi a empatiza cu celălalt încât să poată reţine ceva din greşelile lui).
De ce tocmai acest scop de a ne recâştiga încrederea în noi înşine? Pentru că în concepţia mea, de aici izvorăresc erorile, şi îmbinând-o cu teoria lui Cioran, pot spune chiar că din cauza aspectelor controversate ale existenţei şi a primelor greşeli care ne-au afectat, ne-am obişnuit la un nivel mult prea profund cu ideea că perversitatea şi complexitatea vieţii sunt o scuză suficient de bună pentru a pierde controlul din când în când (şi dacă imi e permis să spun, din ce în ce mai des) şi chiar o justificare legitimă, pe care o invocăm ori de câte ori nu putem răspunde pentru propriile alegeri care s-au dovedit greşite. Această resemnare e mascată de tocmai opusul ei: dăm impresia că ne plac provocările, că ne atrage statutul de mic Atlas, şi chiar facem intenţionat alegeri care ne aduc şi mai multe chestiuni problematice în modesta noastră viaţă: ne minţim pe noi înşine spunându-ne că ne asumăm repercursiunile, că ele sunt în totalitate efectul alegerilor noastre, când de fapt, de cele mai multe ori, am vrea să ne retragem într-un colţ şi să ne urlăm neputinţa, să ne plângem capitularea.
„A fi” implică atât de multe necunoscute încât dacă am fi priviţi de la depărtare am apărea ca o planetă de indivizi legaţi la ochi, orbecăind în superficialitate, incapabili de a ne cunoaşte pe noi înşine, şi cu şanse zero de a-i cunoaşte pe ceilalţi. Tocmai de aceea ne surprindem constant, ne mirăm de propriile gânduri şi acţiuni şi rămânem complet stupefiaţi de cele ale altora. Alteritatea apare ca o continuă provocare, iar propria existenţă ca un pertuum de erori. Levinas2 susţinea că relaţia cu celălalt este accesibilă în primul rând ca prezenţă. Altul, in raport cu mine, este o prezenţă diferită, care îmi suscită atenţia şi îmi provoacă nelinişte prin libertatea sa incontrolabilă: „celălalt nu este un conţinut cunoscut, calificat, sesizabil pornind de la ideea generală oarecare şi supus acestei idei”. Prin felul în care se prezintă, alteritatea apare ca o altă natură, independentă şi imprevizibilă.
Greşim faţă de noi, greşim faţă de ceilalţi. Suntem neîndemnânatici cu propria persoană şi jonglăm cu persoana celuilalt ca un copil care a pus mâna pe o gogoaşă mult prea fierbinte: ne dorim s-o cosumăm, s-o interiorizăm, dar de nerăbdare nu facem altceva decât să ne rănim: ne creăm o imagine falsă, ignorăm adevărul şi sfârşim prin a avea simţurile amorţite o vreme.
Trebuie aşadar să ne recăpătăm încrederea în condiţia proprie (chiar şi în urma ilustrării unui peisaj atât de sumbru ca cel de mai sus), iar primul pas este de a ne accepta condiţia de fiinţă incapabilă de a-i controla pe ceilalţi şi cu şanse destul de mici de a se controla pe sine însuşi. O dată ce vom fi făcut asta, ne va fi mult mai uşor să renunţăm la dorinţa de atotputernicie, sau cel puţin să trecem mai repede peste dezamăgirea provocată de eşec.
Dacă erorile sunt ceea ce ne defineşte viaţa, atunci capacitatea de a ale accepta şi interioriza e ceea ce ne defineşte personalitatea. A fi în stare să-ţi asumi condiţia şi să te impaci cu greşelile comise semnifică a-ţi recâştiga încrederea în tine, şi a dobândi forţa necesară pentru a-ţi continua drumul. Eroarea principală este deci aceea de a ne crea o imagine greşită despre sine şi despre ceilalţi, ale căror efecte negative sunt dublate de greşeala de a masca imposibilitatea de a ne crea o imagine genuină cu reversul acesteia: trâmbiţarea faptului că am reuşit să facem asta.
Dacă reducem alteritatea la o serie de obiecte de inter-relaţionare (necesare nouă din punct de vedere social prin această trăsătură a lor) şi dăm dreptate lui Baudrillard3 atunci când spune că obiectele creează o sintaxă de semne, vom fi mai puţin surprinşi de propriile erori şi vom accepta faptul că sursa principală a acestora stă de fapt în propria imaginaţie: vedem în noi numai ceea ce vrem să vedem şi proiectăm asupra celorlalţi numai ceea ce putem înţelege.
1 Emil Cioran , Îndreptar pătimaş , Humanitas, 1991
2 Emmanuel Levinas, Între noi. Încercare de a-l gândi pe celălalt, All, 2000
3 Jean Baudrillard, Cuvinte de acces, Art, 2008
